De ce mă simt singur chiar și-n prezența celor mai buni prieteni? De ce fiecare cuvânt pe care-l rostesc se întoarce împotriva mea și mă judecă și de ce suflarea mea face suflete să se ofilească și zâmbete să schimbe polii? De ce lacrimile mele nu scriu poeme așa cum o face zâmbetul vostru? Eu de ce nu merit să fiu? De ce durerea mea are gust și fiecare atingere se manifestă în culori pe care nimeni altcineva nu le poate vedea? De ce beau aceeași otravă în fiecare zi? De ce injectez aceleași gânduri de smoală în vena care deja dispare sub pielea-mi moartă? Măcar dacă aș putea schimba seringa...
De ce în fiecare noapte târzie, ultimul meu gând mă strangulează până la leșin și mă trezește peste 2 ore fără respirație? De parcă în fiecare dimineață mi se dezvoltă plămânii de la zero.
De ce nu mai pot să mă bucur de ce e în jurul meu mai mult de cinci minute? De ce de fiecare dată când găsesc frumusețe, ochii mei injectați aduc acel lucru la nivelul de groază în câteva minute?
Și șansele mele-s ca niște trenuri. Îmi spun că mai am timp să servesc un gând înainte și ghici ce? Încă unul care a plecat fără mine...
Mă împletesc cu vicii care aduc plăceri temporare, ca mai apoi să fac supradoză de regret. Și se repetă. Azi, mâine...
Și chestia asta e acolo. De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta... e tot acolo.
Culori pe care nu le înțeleg. De ce nu le înțeleg? Oare mi-a fost dat mie să-mi fie existența mai ascunsă sau asta e modalitatea mea de cunoaștere? Prin necunoaștere și etern mister? Oare?
Tu așezi povești din acuarelă în pânze de suflet, tu îți transformi energiile în vibrații auditive și ești una cu vocea ce gâdilă plăcut urechea cerului. Tu miști mii de kilometri păsuiți prin orașe, câmpii și nume în ritmuri ce fac pământul să geamă sub tine.
Eu? Eu stropesc foi digitalizate cu gânduri cu aromă de alcool nedistilat, îmbibate cu o puternică emanație de tutun ieftin și vorbe care aleg a rămâne nespuse. Torturez foi cu pete de cerneală încercând să abordez un nou soi de meditație. Nu nou pentru oricine, nou pentru mine. Poate și pentru acel mine din tine, atunci când privești păsări de metal proaspăt și amar mergând pe cărări de nori.
De multe ori am impresia că avioanele care spintecă în nenumărate crevase celeste fără emoție sau grijă le pot asemăna cu speranțe nou-născute.Le vezi venind, le auzi, aproape le simți deasupra ta, apoi, dispar încet în zare. Și nu mai știi dacă se întorc. Chiar nu mai ai idee.
Nu trăiesc în trecut, dar nici în prezent nu știu sigur dacă sunt. Simt că natura mă vrea înghesuit într-un cocon de carne, sânge și voci și că uneori spiritul își devorează propria esență pentru că... nu știu de ce.
Poate știi tu? Vreau și eu să știu...
