3:38 AM, V.

cred ca inca te iubesc.
sper sa vezi asta intr-o zi.

-P

Poftă

și o să scriu jurnale
și sonete
pe pielea cu miros de slăbiciune și ispită
pielea ta, albă
cu stele și efect de negativ

și peste petalele de roze o să topesc argint și praf de cremene
dacă-mi promiți că o să-ți lipsesc
așa cum îmi lipsești și tu mie

și pânza din nor țesută o s-o pătez sub noi
cu cafea și cu esențele lui Bacchus
și o să rămână
așa cum și lipsa ta rămâne o pedeapsă

și o să plec
o să plecăm
doar că nu și eu

dar o să mă întorc
dacă-mi promiți că o să-ți lipsesc
așa cum îmi lipsești și tu mie

Ars Amandi #1

M-am îmbătat atât de tare cu ambrozia ta pupilară

iar eu te-am acoperit cu parfum de zâne.

fiecare nerv îți poartă chipul

fiecare unghie are pielea ta sub ea

(te-am săpat).

respir din tine, zeul meu afrodiziac

de 360 și una de zile, doar din tine.

trăiesc într-o lună de iunie constantă,

încât dacă m-ar tăia medicii legiști acum

ar descoperi în cavitatea mea toracică

doar flori de liliac,

fum de țigară

și poza ta.

O țigară ruptă în zeci de cuvinte

Oare așa e și în mintea tipului pe care nu-l cunosc care m-a oprit să-i dau o brichetă? Oare așa suntem toți, dar avem fețele zidite din cărămizi de zâmbet fals îmbinate cu adeziv din lacrimi? Oare toți sunt la fel de erodați ca mine sau mintea mea e de o cruzime aparte?
De ce mă simt singur chiar și-n prezența celor mai buni prieteni? De ce fiecare cuvânt pe care-l rostesc se întoarce împotriva mea și mă judecă și de ce suflarea mea face suflete să se ofilească și zâmbete să schimbe polii? De ce lacrimile mele nu scriu poeme așa cum o face zâmbetul vostru? Eu de ce nu merit să fiu? De ce durerea mea are gust și fiecare atingere se manifestă în culori pe care nimeni altcineva nu le poate vedea? De ce beau aceeași otravă în fiecare zi? De ce injectez aceleași gânduri de smoală în vena care deja dispare sub pielea-mi moartă? Măcar dacă aș putea schimba seringa...
De ce în fiecare noapte târzie, ultimul meu gând mă strangulează până la leșin și mă trezește peste 2 ore fără respirație? De parcă în fiecare dimineață mi se dezvoltă plămânii de la zero.
De ce nu mai pot să mă bucur de ce e în jurul meu mai mult de cinci minute? De ce de fiecare dată când găsesc frumusețe, ochii mei injectați aduc acel lucru la nivelul de groază în câteva minute?
Și șansele mele-s ca niște trenuri. Îmi spun că mai am timp să servesc un gând înainte și ghici ce? Încă unul care a plecat fără mine...
Mă împletesc cu vicii care aduc plăceri temporare, ca mai apoi să fac supradoză de regret. Și se repetă. Azi, mâine...
Și chestia asta e acolo. De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta... e tot acolo.
Culori pe care nu le înțeleg. De ce nu le înțeleg? Oare mi-a fost dat mie să-mi fie existența mai ascunsă sau asta e modalitatea mea de cunoaștere? Prin necunoaștere și etern mister? Oare?
Tu așezi povești din acuarelă în pânze de suflet, tu îți transformi energiile în vibrații auditive și ești una cu vocea ce gâdilă plăcut urechea cerului. Tu miști mii de kilometri păsuiți prin orașe, câmpii și nume în ritmuri ce fac pământul să geamă sub tine.
Eu? Eu stropesc foi digitalizate cu gânduri cu aromă de alcool nedistilat, îmbibate cu o puternică emanație de tutun ieftin și vorbe care aleg a rămâne nespuse. Torturez foi cu pete de cerneală încercând să abordez un nou soi de meditație. Nu nou pentru oricine, nou pentru mine. Poate și pentru acel mine din tine, atunci când privești păsări de metal proaspăt și amar mergând pe cărări de nori.
De multe ori am impresia că avioanele care spintecă în nenumărate crevase celeste fără emoție sau grijă le pot asemăna cu speranțe nou-născute.Le vezi venind, le auzi, aproape le simți deasupra ta, apoi, dispar încet în zare. Și nu mai știi dacă se întorc. Chiar nu mai ai idee.
Nu trăiesc în trecut, dar nici în prezent nu știu sigur dacă sunt. Simt că natura mă vrea înghesuit într-un cocon de carne, sânge și voci și că uneori spiritul își devorează propria esență pentru că... nu știu de ce.
Poate știi tu? Vreau și eu să știu...

duminica

mi-am înfundat plămânii

cu fum de păpădie

tutun mărunțit -

îmi intră fiecare abur în ochi;

mi se inundă creierul cu gânduri despre cireși înfloriți,

oamenii devin artă

iar eu m-am spart cu poezie.

Calea Mirunei din cafea

stele verzui
și păr albastru.
cafea amară,
îndulcită rapid cu zahărul din privirea ta;
aceleași stele verzi
ce le culeg
și le presar
în părul tău încă albastru.
 
mesaj prielnic
transmis din mâna ta către a mea
(rece)
(a ta caldă)
când nu am nevoie de cuvinte,
ci doar de cafeaua ce o sorb din buzele tale.
ten albit
al meu-negrit
împreună suntem gri.
iar cu stelele verzui din părul tău,
iubita mea,
născocim o nouă galaxie
din cafea și zahăr brun.

-

gângănii stupide și scârboase mă sugrumă
demonul meu doar râde și aruncă cu stele-n mine și încerc să-i spun că nu mai vreau semne, că am destule
m-am saturat să privesc, vreau să văd
m-am săturat să exist, vreau să trăiesc
m-am săturat să ating, vreau să simt
m-am săturat să aud, vreau să ascult
m-am săturat să fiu prins de lanțurile unei minți ce pare că nu-mi aparține
m-am săturat...
tu cum reziști?