A doua scrisoare către București

de la o vreme nu te mai strig - nu mă auzi oricum.
Stau lângă tine
în dreptul tău
și mă scufund încet, încet
în toate lucrurile necunoscute din mine.
Mă înec
în absolut nimic
iar tu
stai lângă mine
în dreptul meu
și-mi arunci funii
într-o falsă și ipocrită încercare de a mă elibera;
pe când eu,
m-aș arunca după tine
și ți-aș tot ce ai nevoie
fără ca măcar să îmi ceri.
Stai lângă mine
în dreptul meu
și poate se creează o ceață densă de la șiroaiele din ochii mei
(ochii mei
care credeam că te îndeamnau la absolut)
dar nu mă auzi
nu vrei să mă auzi
nu știi să mă auzi
și acum
îmi dau seama
că sensul celor 7 Luni goale
l-am regăsit în brațele tale egoiste
ce nu vor să-mi dea alinare.
Așa că,
te mai strig o ultimă dată:
"salvează-mă, te rog
sau măcar fugi și tu cu mine."
-nu m-ai auzit-