Incoerență

Dulce agonie, m-ai făcut să-mi pierd mințile
rătăcit printre gânduri palide ca faianța din baia jegoasă
în care acum dau drumul frustrărilor din vene aproape goale.
Nebunie, frenezie și flori morbide, doar voi mă mai alinați
când mintea-mi fuge-n locuri de care încerc să mă feresc...
Obiectele respiră, dar nu le mai văd,
căci m-au lăsat fără glas spectrele care-mi spun
„Dragă prietene, nu ne-am mai văzut de mult.”
Aud culori și mă pierd printre sinapse ce-au rămas fără esența care dădea vieții mele rost
viață care, acum pare doar o reproducere de prost gust a mitului lui Sisif.
Insanități mă devorează cu o nonșalanță de-a dreptul scârboasă și mă-ndeamnă
să-mi întemnițez demonii în foi cu sângele din răni acum redeschise, cândva inexistente.
Proiecții ale unui carnaval ruginit și râsete isterice, alături de un chip grotesc de divă
îmi prefac conștiința într-un vin sec și mă simt obligat să mă îmbăt cu el
pentru că ce sens ar avea o existență fără cuget?
Of, scumpă nebunie... îmi ești prieten sau vrei și tu să-mi iei puținul ce mi-a mai rămas?
Dă-mi speranță, ridică-mă, apoi lasă-mă să-mi găsesc mormânt din zborul
către cel de-al șaselea cerc al iadului.
În drumul meu spre eter am uitat că urc fără aripi cu care să pot coborî...
Sau poate că mi-ai dat aripi, dar încercând să ajung mai sus decât mi se cuvinte
mi-am pecetluit soarta asemeni lui Icarus.
Of, demență dulce, mă alimentezi sau mă consumi?