Poftă

și o să scriu jurnale
și sonete
pe pielea cu miros de slăbiciune și ispită
pielea ta, albă
cu stele și efect de negativ

și peste petalele de roze o să topesc argint și praf de cremene
dacă-mi promiți că o să-ți lipsesc
așa cum îmi lipsești și tu mie

și pânza din nor țesută o s-o pătez sub noi
cu cafea și cu esențele lui Bacchus
și o să rămână
așa cum și lipsa ta rămâne o pedeapsă

și o să plec
o să plecăm
doar că nu și eu

dar o să mă întorc
dacă-mi promiți că o să-ți lipsesc
așa cum îmi lipsești și tu mie

Ars Amandi #1

M-am îmbătat atât de tare cu ambrozia ta pupilară

iar eu te-am acoperit cu parfum de zâne.

fiecare nerv îți poartă chipul

fiecare unghie are pielea ta sub ea

(te-am săpat).

respir din tine, zeul meu afrodiziac

de 360 și una de zile, doar din tine.

trăiesc într-o lună de iunie constantă,

încât dacă m-ar tăia medicii legiști acum

ar descoperi în cavitatea mea toracică

doar flori de liliac,

fum de țigară

și poza ta.

O țigară ruptă în zeci de cuvinte

Oare așa e și în mintea tipului pe care nu-l cunosc care m-a oprit să-i dau o brichetă? Oare așa suntem toți, dar avem fețele zidite din cărămizi de zâmbet fals îmbinate cu adeziv din lacrimi? Oare toți sunt la fel de erodați ca mine sau mintea mea e de o cruzime aparte?
De ce mă simt singur chiar și-n prezența celor mai buni prieteni? De ce fiecare cuvânt pe care-l rostesc se întoarce împotriva mea și mă judecă și de ce suflarea mea face suflete să se ofilească și zâmbete să schimbe polii? De ce lacrimile mele nu scriu poeme așa cum o face zâmbetul vostru? Eu de ce nu merit să fiu? De ce durerea mea are gust și fiecare atingere se manifestă în culori pe care nimeni altcineva nu le poate vedea? De ce beau aceeași otravă în fiecare zi? De ce injectez aceleași gânduri de smoală în vena care deja dispare sub pielea-mi moartă? Măcar dacă aș putea schimba seringa...
De ce în fiecare noapte târzie, ultimul meu gând mă strangulează până la leșin și mă trezește peste 2 ore fără respirație? De parcă în fiecare dimineață mi se dezvoltă plămânii de la zero.
De ce nu mai pot să mă bucur de ce e în jurul meu mai mult de cinci minute? De ce de fiecare dată când găsesc frumusețe, ochii mei injectați aduc acel lucru la nivelul de groază în câteva minute?
Și șansele mele-s ca niște trenuri. Îmi spun că mai am timp să servesc un gând înainte și ghici ce? Încă unul care a plecat fără mine...
Mă împletesc cu vicii care aduc plăceri temporare, ca mai apoi să fac supradoză de regret. Și se repetă. Azi, mâine...
Și chestia asta e acolo. De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta... e tot acolo.
Culori pe care nu le înțeleg. De ce nu le înțeleg? Oare mi-a fost dat mie să-mi fie existența mai ascunsă sau asta e modalitatea mea de cunoaștere? Prin necunoaștere și etern mister? Oare?
Tu așezi povești din acuarelă în pânze de suflet, tu îți transformi energiile în vibrații auditive și ești una cu vocea ce gâdilă plăcut urechea cerului. Tu miști mii de kilometri păsuiți prin orașe, câmpii și nume în ritmuri ce fac pământul să geamă sub tine.
Eu? Eu stropesc foi digitalizate cu gânduri cu aromă de alcool nedistilat, îmbibate cu o puternică emanație de tutun ieftin și vorbe care aleg a rămâne nespuse. Torturez foi cu pete de cerneală încercând să abordez un nou soi de meditație. Nu nou pentru oricine, nou pentru mine. Poate și pentru acel mine din tine, atunci când privești păsări de metal proaspăt și amar mergând pe cărări de nori.
De multe ori am impresia că avioanele care spintecă în nenumărate crevase celeste fără emoție sau grijă le pot asemăna cu speranțe nou-născute.Le vezi venind, le auzi, aproape le simți deasupra ta, apoi, dispar încet în zare. Și nu mai știi dacă se întorc. Chiar nu mai ai idee.
Nu trăiesc în trecut, dar nici în prezent nu știu sigur dacă sunt. Simt că natura mă vrea înghesuit într-un cocon de carne, sânge și voci și că uneori spiritul își devorează propria esență pentru că... nu știu de ce.
Poate știi tu? Vreau și eu să știu...

duminica

mi-am înfundat plămânii

cu fum de păpădie

tutun mărunțit -

îmi intră fiecare abur în ochi;

mi se inundă creierul cu gânduri despre cireși înfloriți,

oamenii devin artă

iar eu m-am spart cu poezie.

Calea Mirunei din cafea

stele verzui
și păr albastru.
cafea amară,
îndulcită rapid cu zahărul din privirea ta;
aceleași stele verzi
ce le culeg
și le presar
în părul tău încă albastru.
 
mesaj prielnic
transmis din mâna ta către a mea
(rece)
(a ta caldă)
când nu am nevoie de cuvinte,
ci doar de cafeaua ce o sorb din buzele tale.
ten albit
al meu-negrit
împreună suntem gri.
iar cu stelele verzui din părul tău,
iubita mea,
născocim o nouă galaxie
din cafea și zahăr brun.

-

gângănii stupide și scârboase mă sugrumă
demonul meu doar râde și aruncă cu stele-n mine și încerc să-i spun că nu mai vreau semne, că am destule
m-am saturat să privesc, vreau să văd
m-am săturat să exist, vreau să trăiesc
m-am săturat să ating, vreau să simt
m-am săturat să aud, vreau să ascult
m-am săturat să fiu prins de lanțurile unei minți ce pare că nu-mi aparține
m-am săturat...
tu cum reziști?

Odă de du-te vino

Te voi iubi atât de mult
și de sincer,

lucru de care îți vei da seama

din nenumăratele sărutări pe care ți le voi plasa pe tot corpul

când pierdem vremea prin parcuri cu fântâni

sau când suntem pe bancheta din spate a taxiului.

O să îți plantez buzele mele

pe fiecare colț din tine

și în orice loc din acest oraș,

sub lună și sub stele,

prin toate perechile tale de aștenuturi,

în fiecare cămașă pe care o porți

iar când voi fi plecată cu lunile

o să-mi simți parfumul,

acaparându-te,

când dai întâmplător de una din perechile mele de buze,

ce te-așteaptă mereu

în aceeași culoare rozalie,

în acelasi parc cu fântâni.

A treia scrisoare către București

Mi-ai lăsat un gust amar în gură

deși săruți atât de dulce.

Nu te am lângă mine

nu știu să te caut;

urmele tale de parfum au dispărut demult de pe pernă

amprenta ta nu mai e pe talia mea

iar eu

încerc seară de seară

să îmi inchid ochii și să îmi imaginez

că ne gândim unul la altul în același timp

și poate printr-o inconveniență universală

îți dai seama că-ți lipsesc

mâinile mele pe chipul tău

și că nu vrei să-ți părăsesc sinapsele.

Nu știu cum

dar mi-am legat singură încheieturile

de ideea de tine,

de lucrurile pe care credeam că mi le dai;

le-am legat și încătușat

și nu știu unde e cheița să mă eliberez,

cred că ai promis tu că mi-o returnezi...

Simt amar

pe piele și pe dedesubt

din ochi tot amar îmi curge

fiece loc pe care ți-ai pus buza de jos

îl simt amar

deși săruți atât de dulce.

Amărui

Te cred când spui că nu mă-nghiți

dar m-ai atins toată

și m-ai luat;

iar eu

neluându-mi negura în seamă

și ignorând vocile din cap

mi te-am dat.

M-ai gustat

apoi m-ai mestecat

și ți-ai dat seama

că nu suporți gustul amar sub limba ta.

Mă vei scuipa acum,

iar cel mai mare regret al meu

este ca nu-ți va rămâne niciun gust în gură

din vreo parte din mine.

Ars Erotica #3

Dermul tău îmi săruta pielea,

buzele tale ating limba mea,

iar când mă strângi,

în felul acela în care doar tu știi cum,

nu simt fiori

sau fluturi în stomac,

ci simt cum îmi înfloresc petale pe șirea spinării -

nu vrei te rog să le culegi?

La fel cum îmi cresc și cascade între coapse

când mă atingi

acolo

bea-mă

lasă-mă să curg în tine

și să gust apoi ploaia de pe limba ta.

Nu jurnalul unui sărut, ci jurnalul Sărutului tău

-primul moment-

Rouă dulce de mai

înmiresmată cu parfum de tei

căldura corpului tău,

timid,

care abia mă cuprinde.

M-ai privit atât de sfioasă

și te-am atins cu atâta grijă

de teamă să nu te sparg.

-al doilea moment-

Stropi de ploaie

curgând de pe buza ta pe a mea.

-al treilea moment-

Abțineri.

Încă tandru.

Furtuna se pornește.

-al patrulea moment-

Cred că am auzit un fulger

și văzut un tunet

sau să fi fost invers oare?

nu mai știu...

limba ta m-a amețit cu totul.

-cred că e al cincilea moment-

Plouă infernal

iar eu m-am pierdut in ceața ta.

Densă.

-nu mai știu al câtelea moment-

știu doar că sunt astmatică

și jur că buzele tale sunt oxigenul meu.

Ți-am prins părul in vijelia mâinii mele

iar tu,

sfioasă,

te-ai topit pe mine.

Furtuna erai tu.

Odă

Mătase albă -

altfel nu am cum să te descriu;

orice expresie prea fantastică

sau oricare alta prea simplă

nu ar reuși să capteze ce ești tu de fapt.

Ești simplitate pură

întortocheată

cusută și descusută

de atâtea ori și prin atâtea feluri.

Ești nimic altceva decât o ceașcă de cafea

amară

ce se-ndulcește subit la contactul cu buza mea de sus.

Ești mătase albă

cusută și descusută

de oameni ce n-au știut cum să te-mbrace.

da-mi mie o șansă

să mă înconjor în fir de mătase

albă

să te port măcar o dată.

zânele sunt nemuritoare

crează-mi tot ce vrei
în tot ce vrei și unde vrei
apoi privește-mă
cum nu am nevoie de nimic din ce-mi oferi
și totuși,
continui să bagi puținurile tale pe gâtul meu.

Tu chiar nu știi
că zânele nu mor
nici dacă le tai aripilie?
din contră
le cresc mai multe
și zboară și mai sus.

Poveste #7

Don't you ever get that ridiculous craving to kiss someone? You're just having a conversation with someone and suddely they say something or that light in their eyes shines brighter or they lean in a little
and you keep staring at their lips wishing you could feel their warmth on yours for 30 seconds and then just go back to whatever you were talking about, without it sounding so ludacris.
I think the world would be a better place if we could do that without having any resentment or feeling any jealousy when someone else does it.
We would be happy and talking and kissing for a while
then everyone would just go on about their lives.

Poveste #6

iarăși ai plecat

damsel stressed, not in distress

Nu aveai nevoie 
de pistol sau pușcă
pumnal 
briceag 
pentru a-mi veni într-ajutor
tot ce trebuia să faci 
era să îmi iei scutul din propria-mi mână.

380 fahrenheit

Temperatură crescendo

cosmos mistuit -

doar eu cu tine.

cald

Degete încrucișate

ale mele cu ale tale

sărutări minuțioase

atente;

mângâieri labile

repezi.

fierbinte

Venele tale pompează întru sângele meu

febra mea e dată de căldura ta

380 fahrenheit

cuprinde-mă

adoră-mă

sărută-mă

îndrumă-mă spre absolut,

fii la picioarele mele,

precum un ateu ce se convertește la sacru

voi fi templul tău

și-ți voi asculta fiece rugă,

iar tu, acum

o să treci prin membranele mele

mai ceva ca Vivaldi prin anotimpurile sale.

Poveste #5

Our personalities are but blank canvases
waiting to be scribbled on
painted on
written on
and we fail to realize
that the oil paints that are human individuals
cannot be erased
but only be painted on top of each other.
So be careful
whose fingertips hold the brushes
that trace either fine or bold marks
that is the canvas of your essence.

Don't let others draw your portrait
but allow them to sketch vague landscapes
with timid lines
that you can later fill in as you wish.

Despre răsuflări tăiate

-balcon, talie fină, bumbac alb-

Răsuflarea mi se îndreaptă către Est, Vest și Nord-Vest,

șpre albatroși trântindu-se

de malurile mele,

cât timp șanțurile feței îmi sunt umplute

cu, prin și din absintul ce-l sporește cerul

cu toate nuanțele și subnuanțele

de rece deschis până la întunecat.

Pupilele tale se dilată în direcția mea

suflul îți este răbufnat

ritmul cardiac agravat

iar gâtul meu

sugrumat.

-fum de țigară scrum-

dintre toate umbrele de violet și albăstrui-noros

poate chiar și dintr-un venin ce se prelinge sfios

dintre toate tonurile de rece scăzute și cald exacerbate

Tu ești fără îndoială

nuanța mea preferată.

Poveste #4

I got so high
I think I went down on God.

Arată-mi-te fraged

Șoptește-ți vorbele din urechea mea

ia-ți-le înapoi

căci nu sunt sigură

dacă sunt sau nu uzurpate.

Aruncă-mi-le din minte acum

răstignește-le

spune-mi în schimb

VORBE MICI și gesturi mari

în neantul ce este întunecimea mea

și lasă-mă să te privesc

Gol

dar nu dezbrăcat,

lasă-mă să-ți văd eu pietrele

să le cântăresc,

să le iubesc sau condamn;

lasă-mă să-ți văd eu oasele

așa cum sunt ele

fără să te deghizezi.

D ă r u i e ș t e - m i - t e . 

Baby girl

jartiere -

strânse pe picior

dantelă -

care se mișcă jucăuș sub controlul mâinii tale ude,

Păr sângeriu

ce-ți cade pe spate.

încheieturi strânse

gemete și răbufniri

ba chiar și plânsete,

sudoare ce se prelinge de pe fruntea ta pe ceafa mea

în timp ce mă strângi

mă posezi

într-un joc de-a maestrul și Lolita.

Îți stârnesc eu oasele,

precum și cele mai întunecate gânduri

și le fac să fie în mine

pe fiecare din ele.

și

am doar o rugăminte,

căci știi și tu că am fost cuminte

și te-am ascultat:

am nevoie să fii Nabokov rândurilor mele

și să mă scrii

în timp ce mă încătușezi

și îmi împingi carnea în peretele rece

care vi fi,

precum pielea mea

plină de vânătăi și urme de păcat.

oprește-te, te rog

N-am avut vreodată nevoie de ce se presupunea că îmi oferi

mi-ai luat tot - când nici nu aveam ceva de oferit

lasă-mă măcar acum să devin un întreg

căci de 9 ani,

sunt pierdută în umbra amintirii tale

și-ncercând să o pun pe ea cap la cap

m-am pierdut pe mine pe parcurs

și a devenit tot ce știu.

A doua scrisoare către București

de la o vreme nu te mai strig - nu mă auzi oricum.
Stau lângă tine
în dreptul tău
și mă scufund încet, încet
în toate lucrurile necunoscute din mine.
Mă înec
în absolut nimic
iar tu
stai lângă mine
în dreptul meu
și-mi arunci funii
într-o falsă și ipocrită încercare de a mă elibera;
pe când eu,
m-aș arunca după tine
și ți-aș tot ce ai nevoie
fără ca măcar să îmi ceri.
Stai lângă mine
în dreptul meu
și poate se creează o ceață densă de la șiroaiele din ochii mei
(ochii mei
care credeam că te îndeamnau la absolut)
dar nu mă auzi
nu vrei să mă auzi
nu știi să mă auzi
și acum
îmi dau seama
că sensul celor 7 Luni goale
l-am regăsit în brațele tale egoiste
ce nu vor să-mi dea alinare.
Așa că,
te mai strig o ultimă dată:
"salvează-mă, te rog
sau măcar fugi și tu cu mine."
-nu m-ai auzit-

Moartea unui scriitor

Privind acest perete rece

Mă gândesc îngândurat

La o viață suprapusă

Peste-un ritm exasperant,

Gândurile reverberează adânc

În propria-mi esență

Și caută scăpare disperate

De orice atrocitate.

Simt o lacrimă cum, ușor,

Asemenea unui gladiator,

Caută eliberare din cușca reprezentată

De propiul meu suflet culpabil;

Simt aerul cum trece lin

Pe sub pleoapele condamnate

Cum buza se ridică sfios

În semn de bucurie

Simt ce nu am simțit până acum

Trăiesc ce nu am trăit cu adevărat

Realizez ce am greșit și distrus,

Fără să știu în avans,

Vizualizez ce am pierdut

Însă este prea târziu

Totul s-a isprăvit ca un coșmar

În negura pieirii

Poc…

Ars Erotica #2

Îți voi scrie versuri

până îți pompează sângele

în locuri neajunse

și tabu;

până când literatura mea

te-nfierbântă de mii de ori mai mult

ca pielea mea

pe a ta,

scrijelită, albă, veninoasă

cu urme de dinți înfipți

în (uni)versul dermului de pe mine.

Uneori

Uneori
Vreau doar să te am lângă mine
Să te pot strânge-n brațe
Fără a ne împiedica cineva.
Fără a ne opri.

Uneori
Vreau doar să stăm îmbrățișați
Să ne sărutăm încet
Și să ne putem spune cuvinte sincere
În patul veșnicului amor.

Uneori
Îmi doresc ca totul să fie
Așa cum este acum
Pentru eternitatea
Sufletelor noastre împerecheate.

Uneori
Simt doar că aș vrea să-ți simt
Corpul lipit de al meu.
Piele pe piele
Rostind câte un "te iubesc"
Venit din suflet.

Uneori
Tot ceea ce simt
Parc-mi e interzis să exprim
Prin cuvinte,
Și tot ce pot spune
E doar un "nu știu"
Rostit cu jumătate de gură.

Uneori
Aș vrea să-ți spun
Cât de mult te iubesc
Cât de mult vreau să fii bine
Însă nu pot...
Pur și simplu, nu pot...

Uneori
Vreau doar să te am lângă mine....

Vis #1

O sufragerie goală și un fotoliu vechi pe care stăteam și savuram un pahar de vin. Mă uitam într-un punct inexistent când, de nicăieri, apare o figură pe care aveam impresia că o cunosc de când m-am născut. Iese din umbre și spre șocul meu, dar totodată și spre interesul meu, eram tot eu. Un alt eu, mai matur, mai încercat, mai împlinit. Îmi întinde un ceas de buzunar vechi, ca de argint. În timp ce-mi înmânează ceasul, îmi zice „Azi, timpul morții.” Când am privit spre ceas, era ora 2:48. Era blocat, pur și simplu, la ora 2:48.

Poem pentru tine despre noi

veninul ochilor îmi curge iarăși pe obraji

când mă întorc în camera goală și găsesc pereții îmbibați în parfumul tău

însă absența ta își face simțită prezența

ca lipsa aerului în plămânii mei,

acum goi fără tine,

când îți găsesc câte o haină uitată întâmplător

pe care promiți că o iei la revedere.

-vine ora 7 și trebuie să pleci-

Trebuie din nou să te desprinzi de mine

iar eu

umblu rătăcită

ca un copil mic ce nu găsește mâna mamei.

-vine ora 7 și trebuie să pleci-

Din nou

același chin

același proces de uitare treptată și suferință adunată care

sinceră să fiu,

nu se încheie vreodată.

-vine ora 7 și trebuie să pleci-

Înainte să-ți rupi ființa de a mea
te-ai asigurat să-mi lași amprenta ta pe piele

să te am amintire.

Și știu sigur că sufletul tău l-ai lăsat la mine

când mi l-ai facut în dar
acum 7 Luni goale.

-a venit ora 7 și a trebuit să pleci-

Tânjesc la ziua

în care mâinile mele vor mirosi mereu a parfumul tău

și nu a gări și praf

și dor și chin.

-șterge-ți lacrimile te rog te rog te rog/////////////////căci eu acum nu pot-

Poveste #3

It’s sad to know that I won’t ever be someone’s muse. Like in those oh-so-poetic-and-dramatic films and books you’ve only read the back story of. It’s even sadder to know, however, that you don’t see poetry scribbled on me the same way I see it pouring out of you.

bitter-sweet H2O

Inspiră-mă,

Caută-mă

Găsește-mă

Leagănă-mă

Învelește-mă

Alintă-mă

Iubește-mă

Adoră-mă

Uită-mă

Dezleagă-mă

Dezvelește-mă

Uită-mă

Uită-mă

Uită-mă!

Urăște-mă

Expiră-mă.

Timp

Enigma oricărui individ.
Taina fiecărei minți.
Aceasta reprezintă
Ceea ce noi, muritorii,
Numim timp.
El e cea mai renumită bârfă
Cel mai interesant lucru
Cel ce ne atrage
Și cel ne distruge
Prin epuizarea sa
Maiestuoasă
Și tristă.
Viața trece repede
Iar într-un final
Toți vom rămâne
Doar simple amintiri,
Vorbe,
Sau poze în albume.

De ce trebuie neapărat
Ca tu, timpule,
Să faci totul
Să se sfârșească
Atât de repete
Și nu mă poți lăsa
Niciodată să mă simt bine
În preajma ta?

Iubire dulce-amară

Ah, tu, ființă divină
M-ai făcut să te iubesc
Pe loc,
Privindu-mă.

Dar asta a fost cândva
Într-un timp demult pierdut
Printre ramurile
Copacilor suferinței.
Ramuri pe care păsări mici
Numite sentimente
Își făceau veacul
De atâta timp.
Însă aceste sentimente mor
Odată cu înghețul iubirii tale
De care cândva depindeam
De care ținea orice speranță.

Dar până la îngheț
Ele călătoresc prin întreaga
Lume a iubirii
În care toate aspirațiile
Toate speranțele
Și toate gândurile
Au o altă valoare.
Un alt ideal.
Însă suspansul apare
Abia atunci când sentimentele
Ajung la împărăția iubirii.
Iar totul e mai trist
Și drumul e mai greu
Când jumatatea cea mai importantă
A tărâmului
E înghețată.

Tu, sentiment deplorabil,
Împărăția ta măiastră
Își pierde urma
În omătul gros
De pe
Poteca iubirii dulce-amară.

Amărăciune

Tot cu ce-o să m-aleg în viață
 Sunt doar amintirea unei copilării vesele
 A unei adolescențe triste
 A unei maturități melancolice
 Și a unei bătrâneți deplorabile.
 
 Amărăciune vicleană,
 Lasă-mă să scap din ghearele tale
 Nu mă strivi încă
 Mai am atâtea de făcut
 Atâtea de rezolvat.
 
 Măcar lasă-mă să-mi desfac aripile
 Pentru ultima oară
 Și să zbor peste oceane
 Pentru a ajunge acasă
 La părinți.
 
 Să le pot săruta frunțile
 Să le pot spune că-i iubesc,
 Lucru ce mi-a fost atât de greu
 În întreaga perioadă de până acum.
 
 Și până la prietenii mei
 De-o viață
 Să le spun cât de mult îmi vor lipsi
 După ce mă voi cufunda în adâncuri
 Pentru eternitate.
 
 Regretul va fi ultimul meu sentiment.
 Ultimul sentiment
 Din viața unui simplu muritor
 Ce-a fost sfâșiată într-o clipită
 De gheara nemiloasei amărăciuni...

Indiferență

Hei! Nu-ți mai văzusem de mult chipul
Cât... cât de mult te-ai schimbat
Ce diferită erai atunci
Încă nu-mi vine să cred
Că am avut un trecut
Împreună, mereu de mână
Simțindu-ne fiecare mișcare
Fiecare sentiment
Fiecare suflare
A celuilalt.
A fost atât de frumos!
Însă nimic nu mai e la fel.
Te-ai schimbat!
Fără a-ți da seamă,
Te-ai transformat în tot ceea ce urăsc
În tot răul existent în lume
Pentru mine.
Aduci tristețea în sufletul meu
Aduci ceea ce nu pot suporta
Exact ca moartea.
Însă mă bucur că am putut vorbi
Că m-am putut descărca.
Îmi pare bine că ne-am văzut
Și vreau să-ți mulțumesc
Că m-ai învățat esențialul în viață
Care nu e dragostea
Ci indiferența.

Lirica vulgară e cea mai bună lirică

În timp ce alții își consumă relațiile într-un mod sau altul

majoritatea prin dormitoare sau bucătării

construind astfel o continuitate a banalității relației dintre ei,

căci să te uiți la ființa persoanei iubite

și să îi poți oferi doar mediocritate repetată care nici măcar nu începe să capteze atenția vecinilor

e demn de milă.

Între două corpuri care doresc să schimbe lichide între ele precum se preling corpurile cerești pe Calea Lactee

nu există banalitate, obscuritate și rutină în ceea ce privește așa-zisul act sexual

și, îmi pare rău cititorule, pentru grafica ce ți-o înșiruiesc

dar peste ani de zile

când își va aminti de mine

nu voi fi o altă urmă pe cearșafurile lui

voi fi scântei înflăcărate.

căci între două corpuri care doresc să schimbe lichide între ele precum se preling corpurile cerești pe Calea Lactee

nu există banalitatea actului sexual.

Există fie dragoste

în felul în care își cunosc dorințele dintr-o privire

și se iubesc oriunde și niciodată la fel

sau există vulgaritatea aceea excelentă, 

îmbătătoare

care te face să te uiți la trupul celuilalt

să tânjești după șolduri și clavicule

și să spui

“vreau să te fut atât de tare

încât să tremure și stelele cât fac poezie între picioarele tale

și atunci vei ști cât te ador.

O să te mănânc de viu.”

Trecător

Până la lună și-napoi
Doar un singur sentiment
O singură taină a sufletului
Poate ajunge.
Dragostea.
Până-n iad și inapoi?
Ura.
Să nu meargă deloc?
Indiferenţa.
Și lista poate continua la infinit
Însă totul e trecător.
Totul e doar de moment
În acest ireal în care trăim.

Însă într-o lume ireală
Nici sentimente reale nu există.
Așa că o singură întrebare
Îmi frământă creierii
De zile întregi
Trecătorul e ireal sau irealul - trecător?

Incoerență

Dulce agonie, m-ai făcut să-mi pierd mințile
rătăcit printre gânduri palide ca faianța din baia jegoasă
în care acum dau drumul frustrărilor din vene aproape goale.
Nebunie, frenezie și flori morbide, doar voi mă mai alinați
când mintea-mi fuge-n locuri de care încerc să mă feresc...
Obiectele respiră, dar nu le mai văd,
căci m-au lăsat fără glas spectrele care-mi spun
„Dragă prietene, nu ne-am mai văzut de mult.”
Aud culori și mă pierd printre sinapse ce-au rămas fără esența care dădea vieții mele rost
viață care, acum pare doar o reproducere de prost gust a mitului lui Sisif.
Insanități mă devorează cu o nonșalanță de-a dreptul scârboasă și mă-ndeamnă
să-mi întemnițez demonii în foi cu sângele din răni acum redeschise, cândva inexistente.
Proiecții ale unui carnaval ruginit și râsete isterice, alături de un chip grotesc de divă
îmi prefac conștiința într-un vin sec și mă simt obligat să mă îmbăt cu el
pentru că ce sens ar avea o existență fără cuget?
Of, scumpă nebunie... îmi ești prieten sau vrei și tu să-mi iei puținul ce mi-a mai rămas?
Dă-mi speranță, ridică-mă, apoi lasă-mă să-mi găsesc mormânt din zborul
către cel de-al șaselea cerc al iadului.
În drumul meu spre eter am uitat că urc fără aripi cu care să pot coborî...
Sau poate că mi-ai dat aripi, dar încercând să ajung mai sus decât mi se cuvinte
mi-am pecetluit soarta asemeni lui Icarus.
Of, demență dulce, mă alimentezi sau mă consumi?

Tristețea eternă

Dulce agonie.
Amară fericire.
Fericirea e un ideal
Pe când tristețea e adevăr.

Două sentimente ce par diferite
Sunt, de fapt, egale.
Tristețea - provocată de orice
Inclusiv de fericire.

Fericirea - irealul.
Imposibilul la care toți doresc sa ajungă.
Prin tot felul de modalități
Care de care mai inutile.

Tu, melancolie,
Perfecta-ți durere
Își revarsă amarul
De ani asupra mea
Și simt că innebunesc
În această tristețe eternă.

Iluzie

Totul pare doar un vis
O fantasmă suprapusă pe un film
Vechi, rupt, în care trăim,
Fără a ne întreba vreodată
Dacă e bine ceea ce facem.

Nimic nu e adevărat.
Nimic nu e cum credem.
Trăim într-o lume imaginară
Pe care o putem modela
Oricum...oricând...oriunde.

Așa că tu, cititorule,
De ce nu începi a-ți croi o viață
Mai bună, mai împlinită,
Și să-ți arunci tristețea spre eterna uitare?

Trăiește fiecare clipă
Fiecare moment al vieții tale
Fie aceasta plăcută, fie mizerabilă
Pentru că oricând ar putea fi ultima
În această iluzie.

Liniștea

Fiecare clipă
Fiecare moment
Fiecare secundă
Petrecută alături de tine
Pare a dura o viață
În acest abis
Al sentimentelor false.

Oare cum ar fi
Dacă am putea măcar o data
Să fim sinceri?
Să nu fim doar două suflete
Care împreună par fericite
Dar suferă?
Oare cum ar fi
Ca măcar o dată să încercăm
Să ascultăm liniștea?

Depresie

Nopți pline de groază,
Insomnii insuportabile,
Gânduri dureroase,
Ce provoacă lacrimi,
Tot mai adesea le întâlnesc
Și încep să cred că astăzi,
Tot ceea ce-mi părea la început a fi o joacă -
S-a sfârșit.

Privindu-ți chipul surâzând
În imaginea ce-o port în suflet,
Observ că n-a fost decât o amăgire
Iar tot ce-am crezut vreodată a fi perfecțiune -
S-a destrămat.

Și reflectând asupra acestor stări,
La ore târzii în noapte,
Încerc să mă conving că sunt bine
Dar nu mă voi crede niciodată.
N-o voi face.

Tot acel infinit paradisiac al iubirii
A creat toate furnicăturile,
Toate acele sentimente prostești
Ce m-au dus spre pierzanie,
Spre cel mai groaznic coșmar,
Spre suferința și plânsetele nocturne,
Spre depresie.

Mi-ai fost sânge

Buzele mi se prefac într-o culoare mov-purpurie

căci nu au mai fost sărutate de ale tale

din momentul în care te-ai hotărât să pleci

fără vreun motiv sau vreun adio.

Totuși, încheieturile mele pompează în culori verzui-albastre

și mă imploră să eliberez stacojiul din ele.

Mă chinui din răsputeri să nu le pătez cu regrete

deși

știind că îmi pulsezi încă în sânge

simt că trebuie să te eliberez, să te simt din nou pe mine,

în urma urmelor, e singurul loc în care ai rămas.

Te prelingi pe mine,

sau mai bine zis,

tu sub formă roșiatică,

și-mi joci rol de globule albe dar și roșii

ținându-mă în viață și secându-mi vitalitatea în același timp.

Încerc să te adun înapoi în mine

deși deja te-ai prelins pe așternuturi

(loc în care n-ai mai fost demult).

Te pot vedea acum și metafizic,

spațiu în care ulterior te-am regăsit,

(deși nu ești tu cel de-odinioară)

căci fizic

tot ce fac e sa îți constat absența...

Așadar, încerc să mă adun

îmi cos rănile cu-un ac ce l-am găsit la îndemână

și-mi număr exact cele 29 de copci.

Acum, post-momentum,

caut fire de ale tale de păr ce au rămas în casă

să-mi pot crea o pensulă din ele

și să pictez, nu în acril, ulei sau tempera

ci în tine, stacojiu, vișiniu și roșiatic,

Amintire a puținului ce a rămas din mine.

Oh, tu...

Oh, tu, dragoste, creație divină
Atât de simpla și totuși atât de misterioasă
Sălășluiește-ți măreția asupra tainicelor mele vise
Și adâncește-mi sufletul in pierzanie când dispari!

Oh, tu, naiv sentiment,
Cât te-am așteptat!
Cât am aspirat la prezența ta,
Doar să cad pradă feței tale false.

Oh, tu, dragoste adolescentină,
Pari eternă și firavă
Însă ești setată pe cotropire și distrugere
A unei inimi firave, plină de sentiment și pasiune.
Oh, tu…

Scrisoare către București

Coapse calde

albe

sâni mici

plini de pistrui și sărutări.

Doamne, cât te vreau

cât îți vreau mâinile pe mine

să mă gâdile cu atingeri repezi

și coapsele mele calde

albe

să îți încălzească ție mâinile

cât stau strânse între ele.

Doamne, cât te vreau

să fii cu mine unul

cald

alb

să nu-ți mai simt lipsa mâinilor și privirii tale pe mine

pentru încă alte 5 săptămâni

Doamne, cât te vreau

Acum

și nu în 8 ore

reci

negre.

Spune-mi

Mi-ai prefăcut ochii în cascade stacojii
și mințile mi le-ai lăsat deschise ca un sertar dezordonat
unde nu-ți găsești nici măcar cheile mașinii.
Spune-mi pictor, pentru că tocmai ți-am pictat portretul
cu lacrimi de cositor și smoală unde acum gânduri îmi aștern.
Spune-mi muzician, pentru că pe-ale mele suspine
dansau extatic toți demonii ce mi i-ai lăsat după ce mi-ai întors spatele.
Spune-mi zeu, pentru că dintr-ale mele lacrimi
am creat un univers în care tu încă ești a mea și nu doare
amintirea mâinilor tale pe ale mele și a freneziei buzelor noastre valsânde.
Spune-mi diavol, pentru că dintr-ale mele lacrimi
am creat un univers în care tu nu vei mai fi vreodată a mea și doare
lipsa mâinilor tale pe ale mele și a freneziei buzelor noastre valsânde.
Spune-mi om, pentru că aleg să trăiesc
și în trecut, cu ajutorul filmelor vechi cu noi
și în prezent, cu ajutorul filmelor vechi nu noi...
Spune-mi pe nume, pentru că inima mea tânjește
după sunetul gingaș, dar totodată crud al vocii tale
rostindu-mi chinuitor de încet, literă cu literă, numele.

Anemie

Dacă în stare de turmentare nu mi te pot scoate din minte

și în stare de repaus

nu mi te pot scoate din vise

aș amesteca somniferele cu vodka

să scap de durerea asta de cap ce o am de ani

și să te visez la infinit.

OCB negru

Fii tutun foiței mele,

măcar astfel

să mă pot înfășura în jurul tău

timp de câteva minute

fără să incerci

Egoist

să mă dai jos de pe tine.

și dacă te ard,

iartă-mă te rog,

dar trebuie,

într-un fel sau altul,

să-ți rămân întipărită undeva pe piele

dacă sub piele nu mă lași.

Tu știi?

Noduri in gât

goluri in stomac

mereu când ajung aici de unde am plecat.

-citește următorul vers în șoaptă-

nu știu ce e asta nu știu cum să o repar

Schizofrenie

însoțită de plictiseală acută

care nu-mi permite să mă desfășor

în vreun fel.

-citește următorul vers în șoaptă-

nu știu când s-a întâmplat asta

Fericire acută

însoțită de stări de greață constante

care nu dau frâu liber cuvintelor

blocate sub limbă

așa cum poate ar trebui.

-citește următorul vers în șoaptă-

nu știu cum să opresc asta

Melodramă

acompaniată de nopți nedormite și anxietate fulgerătoare

care totuși îmi permite

să îți spun ție

să citești următorul vers în șoaptă

scapă-mă de aici te rog te rog te rog.

Sanctificare

Îmbată-mă cu aghiasmă și împletește-mă-n mătănii

unge-mi sufletul cu mir

pune-mă în lanțuri și obligă-mă să stau în genunchi,

împrăștie-mi așa-zisul spirit in nadir

și

privește-mă cum,

în ciuda a tot,

nu sunt primită în împărăție

căci raiul meu

se află aici jos pe Pământ

când nu facem lucruri tocmai sfinte.

Gânduri grele

Demontează-mi creierii, scobește-mi orbitele cu gheare de ametist
și dă un sens durerii pe care adesea o simt,
căci gânduri smulse din cele mai vechi rădăcini ale minții mele
fac din persoana ce eram odată un paradox pierdut în sensurile vieții.
Taie-mă, mărunțește-mă, rulează-mă...
aprinde-mă la capăt și inhalează-mi esența declinului existențial.
Apoi suflă încet înspre zenith ce mai rămâne din gândurile mele
adesea tulburi, tot mai puțin clare...asemeni amintirilor ce mă torturează.
Stinge-mă de o piatră de mormânt, preferabil cea a gândurilor ce mă martirizează
apoi aruncă ce a mai rămas din mine și lasă-mă să putrezesc în noroi...
Lasă-mă să fiu călcat în picioare, lasă-mă să fiu ud, murdar și nebăgat în seamă
...exact ca sufletul meu.

Tablou

Lumina intră pașnic în camera de zi

Căutându-ți chipul

și, în toată onestitatea,

cine nu l-ar căuta?

Dar in alt oraș,

în alt ceas,

sub alte felinare,

o altă lumină se joacă în păru-ți brun

și vai!

ce n-aș da să fiu un fascicul de lumină

obosit,

rezemându-mă de grumazul tău

de-un fir de păr strivit in 7

de ochiul tău întredeschis

de tine.

De orice din tine.

Dintr-un colț de minte

Țigări aprinse, sărutări furate, priviri șirete și nespusele cuvinte
Acoperiți doar de-al nostru amor și de o palidă reflexie a unui far îndepărtat
Ne petreceam adesea serile încercând să dăm un sens simțitirilor inefabile
Dar ai plecat.
Cuvintele-ți sculptate în inima-mi de plumb vor fi mereu acolo să-mi aducă aminte asta
M-ai lăsat gol, un singur lucru mi-ai lăsat și nu-ți voi mulțumi vreodată
Căci lucrul ce mi l-ai lăsat nu e decât o colecție de amintiri și sentimente tragice
Adunate sadic, spre deliciul gândurilor ce astăzi mă mănâncă de viu
Topindu-mi receptorii simțirilor, arzându-mi întregul circuit afectiv.
Ai plecat...
Și tot ce mi-a mai rămas de preț acum e doar parfum de umbre.

Găuri - gropi

Din amintiri pășim în găuri negre.

Nu ți-am fost de-ajuns

deși,

mi te-am dat toată

zi după zi

ceas după ceas

și să spun ca m-ai lăsat goală de orice fărâmă de ce mai aveam pe mine

e prea puțin.

Din amintiri călcăm în găuri negre.

M-ai lăsat nudă

bătută

amenințată

fragedă

cu cicatrici atât de adânci

de s-ar vedea și pe o pânză perfect albă

Din amintiri ne-mpiedicăm și cădem în găuri albe.

și totuși,

plecarea ta

înseamnă totodată învierea mea

mi-am dat răgaz

și mi-am cules singură stelele din păr

și de data aceasta

le-am împrăștiat unde am crezut eu de cuviință.

Nu mi-ai fost tu mie îndeajuns.

Ars Erotica #1

Poemele îmi sunt mușcate

mai ceva ca buza de jos de tine.

Sângerează și șchiopătează

ca respirația ta

când umbli înlăuntrul meu.

Deși nu am vrut să sune erotic

ci mai mult ezoteric

Tot ce ține de tine este absolut ambele

iar eu cu tine sunt,

fără îndoială,

mai mult de atât,

când îmi descifrezi versuri

printre rândurile de gemete

iar și iar.

Poveste #2

InMomentum

Masculinitate între cearșafuri. Miros puternic de parfum de-al tău, cel ce-mi place mie. Feminitate sub cearșafuri. Brațe și talii dezgolite, degetele tale căutându-mi trupul și eu rupându-ți sinapsele cu vorbe amărui. Liniște profundă între noi, ce ne-ndeamnă la nesomn, deși, tot ce simt sunt brațele tale puternice cum mă cuprind din ce în ce mai strâns ca un copil ce-și îmbrațișează mama. Aș vrea să-ți fiu și mamă, să te iubesc în cel mai inocent mod al cuvântului. Mă strângi la pieptul tău iar eu, cu o atingere-ți transmit să stai liniștit. Nu mi te fură nimeni. Ești tu cu mine, vulnerabil, iar eu, eu mă chinui să fiu “eu”-ul de care ai tu nevoie.

Mă regăsesc în ochii tăi calzi, care lasă orice masculinitate și feminitate de o parte. Pielea mi-e rudă cu a ta, iar in momentum, nu mai am nevoie să cunosc neantul. Vidul. Neființa mea a făcut cunoștință cu ființa ta. Tot ce am nevoie să cunosc se află în despicăturile falangelor tale, trasând cărări adânci în derm. Tot, doar in momentum.

Vrăjitorul

Asemenea unui vrăjitor,

Stau trist și îngândurat într-o cameră și mi-e dor,

De ea, de chipul ei dezmierdat,

De săruturi și ambrozie

Fiindcă ființa sa,

Îmi aduce aminte de un portal,

O poartă spre ceva sublim

Ceva efemer și fermecător

Ce tinde să aducă alinare

Unei inimi decedate

Din cauza unor iubiri fără însemnătate.

Și mi-e dor,

Asemenea unui vrăjitor,

Stau singur în cetatea mea și mor

Încet, încet

Fără tine,

Eu, mor.

Sper că-ți lipsesc

Lacrimi în fața pozei cu noi doi
Și nimic mai mult nu reușesc să scot la suprafață
Din inima-mi ce mi-ai lăsat în urmă ca de gheață.
Mi-e dor.
De tot ce am avut și tot ce-am fi putut avea
Dar nu ai vrut... mărunțindu-mi visele ca un bucătar de mare clasă cu cuțitele-ți de aur
Să-ți fie dor!
Căci cu pași de copil m-ai alungat de la sufletul tău, răcindu-l pe al meu
Cu vorbe necugetate mi-ai smuls grațiile din suflet
Și cu premeditate gesturi ai adus în ruină visele ce mi le-am construit cu noi...
Să-ți fie dor.
Căci cu sfială încercam să-ți mângâi chipul, să-ți sărut buzele cărnoase din care mă hrăneam adesea
Și cu vorbe dulci îți dezmierdam sufletul pe care mă mințeam că-l posedam.
Să-ți fie dor...
Căci persoana care odinioară ți-ar fi adus și luna de pe cer și stelele deopotrivă
Nu mai e în stare nici să-ți rostească numele.

Poveste #1

Mi-aștern demonii în coduri binare când nu-și scot ghearele din spinarea-mi.

din Pat către Calea Lactee

Ia stelele dintre așternuturile albe

plantează-le,

rând pe rând,

în ochii mei tăciunoși

-deși verzi-

și lasă-le să crească în galaxii

cu neîmpleticite ramuri

ce duc către inelele tale

Jupiterului meu.

Lasă-le să curgă una într-alta,

rând pe rând,

să înflorească și să dea rod laptelui

în Calea sa

în Calea Ta

către Mine.

Plantează-mi stele-n ochi și lasă-le să crească-n galaxii.

Tricoul

Tricoul tău -  prea larg pe mine

urme de al tău parfum pe pernă

prin păru-mi și pe așternuturi

(deși n-ai fost aici de zile).

Fără tine-n jurul meu,

învelită doar in dor-de-tine

și-n a ta absență

Pierdută

și din nou găsită.

25:01

Aer îmi ești -

îmi tai plămânii

mi-i străpungi din simpla-ți fire

îi înăbuși cu decepții

cu iluzii amoroase la care știi-prea-bine că tânjesc.

Îi umpli cu lichidul indispensabil mie

lichidul sub formă simplă ce se citește

tare

și răspicat

“TU”

fără spațiu de la “t” până la “u”

căci in tine - TU

nu încape loc de mine - EU.

Permite-mi să te respir, te rog,

căci aerul meu l-ai luat tu

și vine îndată trenul de ora 25

să mi te ia.

Permite-mi, te rog

să te respir.